sâmbătă, 26 mai 2012

Euro-bondurile intr-un fel de varianta de compromis?



Au fost  considerate o posibila salvare, refuzata insa si pentru ca sunt destui care nu cred ca solidaritatea rezolva orice, in special solidaritatea fara limite ce poate incuraja abuzul. Cum probleme Greciei n-a disparut, ba s-a agravat se mai discuta inca despre euro-bonduri, insa fara sa existe angajamentul (ne)asteptat de piete. Pentru ca ma consider o pro-europeana care nu uita insa ca UE este si va fi un conglomerat de state cu variate caracteristici, nici mie nu mi se pare in regula ca ecomomiile puternice sa traga ponoasele pentru cele mai slabe. Suntem insa intr-un moment de criza cand ar cam fi nevoie de solidaritate. Insa, cu masura. Ma intrebam ce s-ar intampla daca Banca Centrala Europeana (ori un alt organism central) ar putea emite euro – bonduri pentru a atrage fonduri cu ajutorul carora sa rascumpere macar datoriile stringente ale Greciei. Pentru ca euro-bondurile sa nu devina toxice acestea ar trebui sa fie lansate in conditii speciale, fiind adica purtatoare de dobanda stimulativa, dar fixa. Reintoarcerea lor la organismul emitent ar trebui realizata la termenul prevazut (scadenta) la valoarea nominala + dobanda. Desigur ca n-ar putea fi puse pe piata cu o scadenta prea indepartata pentru a nu deveni inatractive (daca nu pot fi vandute pentru castiguri mult peste valoarea lor nominala va exista un interes moderat din partea marilor speculatori). Ar fi deci o solutie mutuala pe termen scurt. Grecia ar avea obligatia de a –si racumpara datoriile sub forma de euro-bonduri (valoare nominala +dobanda) de la BCE (ori un alt organism central) care ar actiona si ca un fel de „FMI” din interiorul Uniunii Europene ce pune si conditii pentru a se asigura ca-si va recupera banii.

duminică, 8 aprilie 2012

Dupa razboi multi viteji??? se arata

Zilele astea vanzarea Cuprumin a starnit o droaie de discutii. Pentru ca nu ma pricep la domeniul exploatarii cuprului si nu stiu care ar fi pretul corect, gandul mi-a zburat la altceva. Pare sa fi cauzat o legitima ingrijorare doar pentru acum, deoarece  e vorba de ceva rezerve pe care altii nu le au oricum, dar care nu sunt inepuizabile. Se vor consuma in niste ani, mai ales in cazul unei exploatari intensive. De asta nu stiam cata dreptate sa dau celor care au vandut sau cat sa-i invinovatesc? Intr-un fel, pentru ca mi se parea oarecum neimportanta valoarea zacamantului (oricat nu intra in activele companiei, e greu de crezut ca li s-ar fi retras licenta cu usurinta, poate doar sa fi renegociat vreodata redevente mai mari) si a tranzactiei recent incheiata m-am gandit la ceea ce ar putea sa fie semnificativ. Nu am fost o ecologista infocata, dar trebuie sa recunosc ca industriile de reciclare au luat avant. In aceste conditii nu mai e important doar un zacamant care e epuizabil ci recuperarea lui si dupa prima si dupa a nu stiu cata folosinta. De aceea mi-as fi dorit sa vad o altfel de politica economica inteleapta a statului care ar fi trebuit sa nu vanda in graba tocmai pentrut a-i conditiona pe exploatatoriii de cupru cu gandul la ce va fi mai tarziu. As fi vrut sa le ceara  sa construiasca in zona si o unitate de reciclare care ar putea aduna resurse si de la altii. Nici nu stiu daca in lume exista companii miniere care s-au orientat si catre re-prelucrarea cuprului. Simteam insa  nevoia sa facem ceva care sa “traga” un pic de viitor asupra noastra, iar daca acesta nu se prefigureaza inca, chiar sa-l intrezarim noi.